Momente cruciale din istoria Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea
De Beniamin Roșca
Era în august 1831, când autodidactul în cercetarea profețiilor biblice William Miller (1782-1849) i-a promis lui Dumnezeu că, dacă va primi invitația de a-şi împărtăși descoperirile care priveau „vremea sfârșitului” (vezi Daniel 10:14 și 12:4,9), îi va da curs. Mai târziu, i s-au asociat în predicarea iminenței celei de-a doua veniri Josiah Litch (1809-1886), pastor metodist episcopalian, și Joshua Himes (1805-1895), un geniu organizatoric, și mulți alții care, împreună, au dat naștere mișcării adventiste millerite din Statele Unite. Cum perioada dintre primăvara lui 1843 şi cea a lui 1844, propusă ca timp al revenirii lui Isus, a trecut, interpretarea dată de Samuel Snow, care stabilea că 22 octombrie era în acel an Ziua cea mare a Ispășirii, a fost desemnată „marea zi”. Ea a devenit însă ziua marii dezamăgiri. Isus nu a venit.
Sanctuarul, sau ce s-a întâmplat la 22 octombrie 1844
În revista Voice of Truth din 7 noiembrie 1844, Joseph Marsh, un alt asociat a lui Miller, scria: „Nu putem totuși admite că Marele nostru Preot nu a împlinit în această zi ceea ce sistemul ceremonial ne îndreptăţește să credem că urma să facă. Noi credem că El a împlinit tipul (simbolul).” În aprilie 1845, Hiram Edson, O. R. L. Crosier și H. Hahn publicau, în The Day Down, concluzia la care ajunseseră în urma studierii capitolelor 8 și 9 din Epistola către evrei: Isus Hristos Şi-a început lucrarea de Mare-Preot în sanctuarul din ceruri la 22 octombrie 1844.
Sabatul
În primăvara lui 1844, o baptistă de ziua a șaptea l-a convins pe Frederick Wheeller, un predicator laic, că Sabatul biblic este adevărata zi de odihnă. Împreună cu pastorul lor, mai mulți membri au format prima comunitate de păzitori ai Sabatului printre milleriți. Au urmat Joseph Bates, în mai 1845, apoi J. N. Andrews și, mai târziu, James White și Ellen Harmon. În cursul anului 1846, cele două descoperiri doctrinare amintite s-au unit în convingerile unora dintre ei, cum ar fi J. Bates și H. Edson.
Darul Spiritului Profetic
În decembrie 1844, Ellen Harmon, o tânără de 17 ani, fiind la o întâlnire de rugăciune împreună cu patru prietene adventiste, a avut o primă viziune încurajatoare pentru grupul celor care fuseseră dezamăgiți, dar care credeau cu statornicie că experiența așteptării lor nu fusese un fals. În viziune a văzut o cărare îngustă, care ducea până la Noul Ierusalim, cărare de pe care mulți continuau să cadă. Alții însă, încrezători, au ajuns la țintă. Această viziune a fost urmată de altele prin care Dumnezeu a îndrumat mișcarea adventiștilor păzitori ai Sabatului. Aceștia au considerat viziunile primite de Ellen Harmon ca fiind împlinirea celei de-a treia caracteristici a rămășiței – prezența darului profetic, așa cum este el specificat în Apocalipsa 12:17 și explicat în Apocalipsa 19:10.
Organizarea Mişcării Adventiste de Ziua a Şaptea
După excluderea din bisericile unde fuseseră membri, în vara lui 1844, milleriții aveau oroare de orice formă de organizare a bisericii, considerând-o Babilon. Dar dificultățile de a finanța predicarea și tipărirea noilor lor convingeri i-au determinat să treacă peste acest munte emoțional. Astfel, după ce, în 1853, a fost organizată prima Şcoală de Sabat, în 1854 a avut loc prima adunare în corturi, în 1859 a fost adoptat sistemul dăruirii sistematice, iar în 1860 s-a ajuns la un consens pentru înființarea asociației Advent Review Publishing astfel încât să poată deține legal proprietăți. La 1 octombrie 1860, a fost adoptat numele „adventiști de ziua a şaptea”. Următorul pas a fost făcut în 1861, când au fost organizate primele biserici locale și prima conferință (federație) de biserici. Între 20 şi 22 mai 1863, cele șase conferințe înființate până atunci s-au unit într-o Conferință Generală. Luând proporții mondiale, în 1913 s-au mai adăugat structurii inițiale a bisericii diviziunile Conferinței Generale, după ce, în 1894, a fost organizată în Australia prima uniune de conferințe.
Publicaţiile
Încă din mișcarea millerită, principalul vehicul de transmitere a adevărurilor mântuitoare descoperite l-au constituit materialele tipărite. După prima publicație, A Word to the Little Flock, editată de soții White și de J. Bates ca urmare a unei viziuni, a apărut, în august 1847, Present Truth, prima noastră revistă. A urmat Adventist Review, care a rămas până astăzi, sub diferite denumiri, publicația oficială a bisericii.
Edituri și tipografii răspândite în toată lumea au adus la cunoștința a milioane de oameni adevărul prezent. În 1874, The Signs of the Times a început să fie retipărit (după apariţia lui în 1840) pentru publicul neadventist. În 1875, s-a înființat editura Pacific Press Publishing Association. Noile mijloace de comunicare – radioul și televiziunea – au fost și ele folosite în același scop. În 1942 s-a inaugurat Radio Voice of Prophecy, în 1950 a luat fiinţă rețeaua de televiziune Faith for Today, în 1971, Adventist World Radio (AWR), iar, recent, rețeaua mondială Hope Channel.
Un nou stil de viaţă
Încă din 1821, Joseph Bates a făcut schimbări majore în stilul de viață. Atunci a renunțat la băuturile tari, iar în 1822, la vin și tutun. Apoi, la ceaiul negru, unt, grăsimi, cartofi prăjiți și prăjituri pentru a fi gata de revenirea lui Isus. În 1848, convinsă printr-o viziune, Ellen White recomanda renunțarea la tutun, ceai și cafea. Au urmat recomandări cu privire la igienă și alimentație în general.
În primăvara anului 1863, Ellen White a primit cea mai complexă viziune cu privire la stilul de viață. În 1866, a apărut revista The Health Reformer. În același an, s-a deschis Western Health Reformer Institute, ca un nou mijloc de promovare a descoperirilor cu privire la influența hotărâtoare a stilului de viață asupra sănătății fizice și spirituale. Din acest început, s-a dezvoltat o rețea mondială de instituții de sănătate deținute de biserică.
James White a avut un rol esențial în organizarea acestor instituții și a luptat pentru calificarea la cel mai înalt nivel posibil ale cadrelor medicale.
Un alt mare promotor, un adevărat geniu medical, a fost John H. Kellogg, cel care a dat strălucire și forță întregului sistem.
Un sistem educaţional propriu
Anii de formare insituțională a unui copil sunt esențiali pentru viitorul său, de aceea, încă
din 1853, Martha Byington, o învățătoare, organiza o primă școală printre adventiști. În 1872, se înființa prima școală confesională, avându-l ca director pe G. H. Bell, ca urmare a unei viziuni detaliate cu privire la principiile unei educații autentice, viziune pe care Ellen White a primit-o în luna ianuarie a aceluiași an. S-a pus apoi la punct și un sistem de finanțare a școlilor, care a dus la formarea celui mai mare sistem educațional deținut de vreo biserică protestantă.
Caracterul, capacitatea de a gândi cu propria minte, educația pentru minte, inimă și mână, excelența în toate acestea sunt câteva din reperele acestui sistem.
Lucrarea misionară
De la concepția restrânsă a unei lucrări americane, astăzi, biserica din America de Nord reprezintă doar 7% din numărul de membri. Prin toate instituțiile bisericii – de sănătate, educație sau comunicare – s-a dezvoltat un puternic sistem de susținere, formare și trimitere de misionari.
Printre primii – e adevărat, nesusținut de biserică – a fost Michael Bellina Czechowski (1818-1876), care a debarcat în Italia în 1864 și a botezat primii adventiști de ziua a șaptea în Piemont. A trecut apoi în Elveția, la Tramelan, unde a înființat prima comunitate adventisă de ziua a șaptea europeană, cu aproximativ 60 de membri.
De aici a plecat, în 1869, James Erzberger în Statele Unite pentru a fi instruit, devenind primul pastor adventist din Europa hirotonit. În 1869, Czechowski a ajuns în Transilvania, iar, în 1870, la Pitești, unde a format o grupă în casa familiei Aslan.
După chemarea de a evangheliza marile orașe americane, în 1874, John N. Andrews a fost trimis ca misionar în Europa. Au urmat apoi mii de misionari trimiși în toată lumea. Vasele și avioanele misionare, spitalele și școlile, publicațiile și multe altele au făcut ca Biserica Adventistă să fie, alături de cea romano-catolică, cea mai prezentă biserică în lume. Totuși marea lucrare misionară este încă în viitor, nu doar pentru „Fereastra 10-40” sau pentru lumea secularizată euro-americană, ci pentru orice om din orice popor și de orice limbă.
Evenimente majore din anii de maturitate şi cei finali
1888, Mineapolis – Este un moment controversat până azi. Prin doi tineri susținuți de Ellen White a fost prezentată clar solia îndreptățirii prin credință. Unii au înțeles-o, alții nu. Unii au acceptat-o teoretic, alți au practicat-o. Prin experiența celor din urmă, s-au evidențiat primii stropi ai ploii târzii.
1901, reorganizarea – La începutul anilor 1900, numărul adventiștilor de ziua a şaptea a trecut de 75 000, răspândiți fiind pe 5 continente. Conducerea centralizată la Battle Creek nu mai corespundea nevoilor, motiv pentru care, în 1901, s-a născut rețeaua mondială a uniunilor de conferințe. În 1903, sediul Conferinței Generale a fost mutat la Washington, D.C., pentru a servi mai bine o biserică mondială.
Anii 1900, criza Kellogg și Conradi – Dezvoltarea disproporționată a lucrării medicale, brațul drept al bisericii, care se finanța și creștea prin ea însăși, a dus la o atitudine nefirească a doctorului Kellogg față de biserică. Finalul a fost despărțirea. Spitalul ridicat inițial a ars. Tipografia și editura au ars și ele în cursul publicării cărții eretice The Living Temple [Templul cel viu], scrisă de același Kellogg. Avea să rămână corpul bisericii fără un braț? Nu, nu a rămas. Erau destule minți dispuse să primească planul divin și brațul a fost refăcut.
Deși mai puțin observată de istoricii adventiști americani, dar mult mai aproape de noi, este criza Conradi. În încercarea de a „europeniza” adventismul, Conradi a mers prea departe și a inițiat, în 1903, Conferința Generală Europeană. Ea avea să dăinuie până în 1913. În contrapondere, Conradi a fost numit vicepreședinte al Conferinței Generale, dar visul acestui scriitor și misionar era mai mare. În acea epocă, numărul adventiștilor europeni era sensibil egal cu cel al americanilor. Fiind în dezacord cu Ellen White, Conradi a devenit baptist de ziua a șaptea. Influența lui se resimte până azi în unele biserici din Europa.
Războaiele mondiale
Primul Război Mondial, în urma căruia unele națiuni europene s-au eliberat de sub tutela vechilor imperii, a dus la o „naționalizare” a adventismului, în încercarea adventiștilor de a se dovedi loiali țărilor lor. În Germania, aceasta a dus până la divizarea bisericii prin nașterea Mișcării Adventiștilor Reformiști. În alte țări, adventismului i s-au infuzat puternice caracteristici liturgice naționale.
Perioada interbelică, prea scurtă pentru vindecarea tuturor rănilor, urmată de al Doilea Război Mondial, a produs un val căruia biserica i-a făcut față cu greu: durere, disperare, moarte. O parte a lumii a intrat în sistemul comunist, bisericile din acele țări fiind rupte de biserica mondială. Totuși, pe plan global, biserica a crescut. Sistemul de susținere al Conferinței Generale, Radio Adventist Mondial, publicațiile, ADRA International, Asociația pentru Apărarea Libertății Religioase – toate și-au făcut partea.
La drumuri şi la garduri
După 1900, biserica a crescut generos, atât în Statele Unite, cât și pe plan global. Așa se face că 1979 este anul în care Diviziunea America Centrală a devenit cea mai importantă diviziune din punct de vedere numeric. Între timp, alte diviziuni din Africa, America de Sud și Asia de Sud-Est au depășit și ele milionul de membri. S-a simţit însă un recul în Europa, Japonia și în unele zone ale Americii de Nord.
Remarcabil este faptul că, în ciuda marii diversități etnice a membrilor și în ciuda condițiilor generale în care îşi duce existenţa, biserica a rămas unită. O manifestare a acestei unități a fost votarea, în 1980, la o sesiune a Conferinței Generale, a declarației doctrinare a bisericii, rezumată în cele 27 de puncte.
Postmodernism
Globalizarea și secularismul sunt provocări uriașe pentru biserică. Congregaționalismul și organizațiile independente sunt și ele zone dureroase pe trupul bisericii. Individualismul, fuga după bunuri materiale, slăbirea familiei, confuziile doctrinare erodează biserica. În ciuda acestor lucruri, cei care vor adopta viziunea lui Dumnezeu, o realitate pe care Ioan a văzut-o și a descris-o în Apocalipsa 7 și 14, vor fi parte din ea.
Beniamin Roșca este pastor în districtul Gherghiţa, Prahova.
Ce inseamna a fi adventist de ziua a saptea?
Cu ani in urma, Biserica Adventista de Ziua a Saptea a votat adoptarea a
douazeci si sapte de declaratii concise, reprezentand punctele de
credinta sustinute in mod unanim de catre membrii acestei denominatiuni.
Toti cei care devin membri ai Bisericii Adventiste trebuie sa declare
ca sunt de acord cu aceste douazeci si sapte de puncte de credinta.
Intrebarea este: definesc aceste douazeci si sapte de declaratii, esenta
credintei Adventiste? Ne conduce lectura acestor doctrine, direct in
inima Adventismului?
Consider cele douazeci si sapte de declaratii asemenea unor avanposturi care delimiteaza un teritoriu. Ele ne indica pana unde se intinde terenul aflat in proprietate si de unde incepe proprietatea invecinata. Ele definesc elementele distinctive ale Adventismului in raport cu celelalte grupari crestine si ne arata de ce adventistii de ziua a saptea nu sunt baptisti sau o alta biserica. Dar, cat de multe ne spun aceste indicatoare despre edificiul aflat in interiorul domeniului desemnat? Ne conduc cele douazeci si sapte de declaratii la esenta a aceea ce inseamna a fi adventist de ziua a saptea?
Adventismul de Ziua a Saptea poate fi definit si ca mod de viata. Vinerea, ne pregatim pentru Sabat; mergem la biserica sambata dimineata si inchidem Sabatul la asfintitul soarelui. Preferintele noastre alimentare sunt oarecum diferite de cele ale unei persoane obisnuite cu dieta obisnuita. Crestem intr-un mediu cultural traditional si ne familiarizam cu stilul de viata adventist. Dar ne ajuta aceasta cultura si acest stil de viata sa intelegem ce inseamna a fi adventist de ziua a saptea? Sau avem nevoie de mai mult pentru a patrunde in inima Adventismului?
Inceputurile adventismului
Cand Domnul Isus a murit pentru intreaga omenire, a fost asigurata mantuirea personala pentru toti cei care aleg sa o primeasca? Puteau avea ucenicii lui Isus siguranta ca vor fi mantuiti, datorita crucii? Categoric Da. A existat vreun adventist de ziua a saptea care sa fi fost prezent acolo, in preajma crucii? Nu. Deoarece evenimentul crucii a avut loc cu o mie opt sute de ani inainte de aparitia Adventismului. Cu toate acestea, iertarea pacatelor si siguranta mantuirii au fost oferite chiar atunci, pentru toti cei care credeau. Prin urmare, Adventismul nu a fost chemat la existenta pentru a le oferi oamenilor siguranta mantuirii, nu-i asa? Aceasta a fost realizata cu mult inainte de a aparea vreun adventist.
A existat vreun adventist pe vremea cand Domnul Isus a fost instituit ca Mare Preot al nostru, in sanctuarul ceresc, ca sa mijloceasca in favoarea oamenilor pentru urmatorii o mie opt sute de ani? Se pare ca Adventismul nu a fost necesar nici pentru aceasta lucrare. Domnul Hristos a inceput sa invaluie rugaciunile noastre in fumul de tamaie al neprihanirii Sale cu mult timp inainte de a fi existat vreun adventist. Lucrarea de slujire a Duhului Sfant pentru hranirea si ingrijirea crestinilor in cadrul bisericii nu a avut nevoie in nici un fel de existenta Adventismului.
Fara indoiala, toate acestea sunt vitale pentru crestinatate, iar noi trebuie sa le afirmam ca fiind foarte importante pentru noi astazi, dar adventistii au mostenit aceste adevaruri de la alte generatii crestine. Aceste adevaruri au fost instituite fara a fi necesara existenta Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea. Atunci, de ce a fost necesar Adventismul?
Apocalipsa 14:7 ne spune sa ne „temem de Dumnezeu si sa-I dam slava, caci a venit ceasul judecatii Lui". Dar, ceasul judecatii lui Dumnezeu a inceput in 1844 si, odata cu el, ispasirea finala, curatirea sanctuarului si stergerea pacatului. A aparut Adventismul in aceasta perioada de timp? Este posibil ca existenta Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea sa fie legata in mod direct si strans de curatirea sanctuarului? Acesta sa fie motivul existentei ei? Dar ce inseamna toate acestea? Care este miezul problemei?
Marea lupta
Satana a pus la indoiala caracterul lui Dumnezeu si dreptul Lui de a conduce universul. El spunea ca dovada incapacitatii lui Dumnezeu de a conduce este dovedita de faptul ca a dat o lege care nu putea fi respectata. Satana a avut un mare succes in marea lupta, prin raspandirea acuzatiilor lui. El a determinat chiar si pe poporul ales al lui Dumnezeu din timpul Vechiului Testament sa creada ca Dumnezeu este nedrept si aspru. In marea apostazie de dupa perioada Noului Testament, Satana i-a convins pe crestini ca Dumnezeu le cere anumite ritualuri si fapte, care sa completeze lucrarea savarsita de Domnul Hristos la cruce. Cand cititi Biblia si istoria bisericii, ati putea incepe sa credeti ca Satana va castiga batalia.
Aceasta teama este mentionata in cateva intrebari exprimate in Daniel 8:13. Cat timp va continua aceasta controversa? Cat timp va continua sa fie calcat in picioare numele bun al lui Dumnezeu? Va invinge, in cele din urma, Satana? Raspunsul este dat in versetul 14. Lupta nu va continua la nesfarsit. Dupa 2300 de seri si dimineti, sanctuarul va fi curatit. Defaimarea numelui lui Dumnezeu va inceta. Dumnezeu va fi justificat. Romani 3:4 formuleaza acest gand foarte bine. „Ca sa fi gasit neprihanit in cuvintele Tale, si sa iesi biruitor cand vei fi judecat". In acest context, expresia „gasit neprihanit" inseamna eliberat de acuzatii, declarat nevinovat, justificat.
Domnul Isus a indepartat orice suspiciune la adresa legii si caracterului lui Dumnezeu, prin cea mai nobila demonstratie care a fost vazuta vreodata pe pamant. El a dovedit ca legea lui Dumnezeu este buna si caracterul lui Dumnezeu este iubire. Dar o singura intrebare stanjenitoare a ramas inca fara raspuns. Pot fiintele umane cazute, care si-au petrecut jumatate din viata in razvratire, sa traiasca in mod real fara a continua sa se mai razvrateasca vreodata? Este posibil ca Isus sa fi reusit, dar ceilalti pot?
Unii au exprimat ideea ca justificarea lui Dumnezeu a fost savarsita la cruce si ca nimic altceva nu ar fi necesar pentru indreptatirea lui Dumnezeu si a guvernarii Sale. Dar dovezile arata cu claritate ca justificarea lui Dumnezeu nu a fost definitivata la cruce; ca Dumnezeu asteapta o justificare finala, inainte de incetarea pacatului pe aceasta planeta. „Intregul cer asteapta ca noi sa dovedim justetea legii lui Dumnezeu". (Review & Herald, 16 aprilie, 1901). Deci, necesitatea de a dovedi ca legea lui Dumnezeu este buna si dreapta pentru cei pacatosi, continua sa existe.
„Hristos asteapta cu o dorinta nestavilita manifestarea caracterului Lui in biserica Sa. Cand caracterul lui Hristos va fi reprodus cu desavarsire in poporul Lui, atunci va veni pentru a-i declara ca fiind proprietatea Lui" (Parabolele Domnului Hristos, p. 69, orig.). Acest citat renumit spune in mod limpede ca cea de a doua venire trebui sa intarzie pana cand caracterul lui Hristos va fi vazut in viata celor care se considera a fi poporul Lui. Singurul motiv posibil al unei asemenea intarzieri in planul lui Dumnezeu pentru acest pamant este ca inca mai exista ceva care trebuie demonstrat prin poporul lui Dumnezeu, cu privire la acuzatiile Satanei si cu privire la caracterul lui Dumnezeu.
Apocalipsa 14:5 descrie ultima generatie de locuitori ai pamantului inainte de venirea lui Isus. „Si in gura lor nu s-a gasit minciuna, caci sunt fara vina inaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu". Aici, Dumnezeu rosteste o fagaduinta incredibila. El afirma ca va aduce la existenta un popor care sa fie fara vina, adica fara nici un fel de greseala. In Hristos, lumina lumii, p. 671 (orig.) exista o declaratie clasica: „In realizarea desavarsirii caracterului poporului Sai sunt implicate onoarea lui Dumnezeu si onoarea lui Hristos". Nu onoarea sau mantuirea noastra sunt mentionate aici, ci numele si caracterul lui Dumnezeu. El a fagaduit ca va desavarsi pe poporul Sau. Oare chiar poate sa infaptuiasca aceasta? Daca Dumnezeu nu ne poate face desavarsiti, atunci cuvantul Lui este dovedit a fi o minciuna, iar Satana invinge in marea lupta. E usor de inteles.
„Implinirea cuvantului Sau fata de noi pune in joc onoarea tronului Sau" (Parabolele Domnului Hristos, p. 148, orig.). Ori de cate ori Dumnezeu promite ceva, El garanteaza promisiunea facuta cu propriul Sau nume. Venirea lui Hristos pe pamantul nostru implica insusi tronul lui Dumnezeu, si tronul Lui este implicat in ceea ce va realiza El prin ultima generatie. „Fiecare caracter va fi dezvoltat pana la desavarsire; si toti oamenii vor fi nevoiti sa treaca, fie de partea loialitatii, fie de partea razvratirii. Apoi, va veni sfarsitul. Dumnezeu isi va justifica legea si va elibera pe poporul Sau" (Hristos, lumina lumii, p. 763, orig.). Este important sa evidentiem ca Dumnezeu isi justifica propriul Sau nume, dar este de asemenea important si vital sa intelegem ca justificarea aceasta se va infaptui in caracterul poporului Sau. Pentru demonstrarea finala a integritatii caracterului si a legii lui Dumnezeu este necesara o maturizare deplina, atat a caracterelor neprihanite, cat si a celor nelegiuite. Incetarea pacatului pe acest pamant este in mod evident dependenta de justificarea lui Dumnezeu, savarsita odata cu finalizarea planului de rascumparare.
Este semnificativ faptul ca Ellen White numeste aceasta lucrare ispasire finala. La cruce sacrificiul a fost implinit si finalizat, dar ispasirea nu a fost incheiata acolo. Aici este deosebirea dintre Adventism si celelalte religii crestine. Ispasirea este legata de timpul si modul in care Dumnezeu va invinge in marea lupta, precum si de urgenta sau amanarea venirii Domnului Hristos. Aceasta inseamna ca scopul existentei Adventismului este acela de a dovedi ca Satana este un mincinos si ca Dumnezeu rosteste adevarul in marea lupta. Este simplu si usor de inteles. Acesta este mesajul si aceasta este esenta Adventismului.
Speranta unica de a fi pentru totdeauna in siguranta fata de pericolul reaparitiei razvratirii in univers se va adeveri numai atunci cand va nu va mai exista niciodata posibilitatea ca cineva sa acorde atentie acuzatiilor Satanei, deoarece acestea au fost deja dovedite false printr-o demonstratie incontestabila. Bineinteles, aceasta presupune in mod inevitabil implicarea poporului lui Dumnezeu in demonstratie. Rolul nostru este acela de a-I ingadui lui Dumnezeu sa vina in vietile noastre pentru a realiza ceea ce El a declarat ca poate sa realizeze – sa curete inimile noastre si sa ne faca intru totul ascultatori de El.
Prietenii mei, doriti cu adevarat ca pacatul sa ia sfarsit pe aceasta planeta? V-ati saturat sa auziti despre molestarea copiilor? V-ati saturat sa auziti despre violenta lipsita de sens a razboaielor de agresiune? V-ati saturat sa auziti despre chinuirea animalelor care i-au fost date in grija omului? V-ati saturat sa auziti despre nedreptatea din curtile de judecata, unde prea adesea bogatia determina solutia unui caz? Nu exista decat un singur lucru care va pune capat acestor probleme, si anume cea de a doua venire a lui Hristos. Revolta, demonstratiile de protest sau boicotarile nu pot rezolva aceste abuzuri. Asemenea mijloace ar putea usura unele dintre suferintele noastre, dar nu reprezinta solutia in sine. Singura cale de a pune capat uraciunii pacatului este aceea de a-i ingadui lui Isus sa revina. Va rog sa observati ca eu nu spun: a astepta ca Isus sa revina. Pentru ca El este cel care ne asteapta pe noi; nu noi Il asteptam pe el.
Misiunea Adventismului este diferita de misiunea oricarei alte grupari crestine care a existat vreodata. Misiunea Adventismului este diferita de misiunea bisericii crestine timpurii; este diferita de misiunea valdenzilor; este diferita de misiunea lui Martin Luther. Misiunea noastra este intru totul unica. Ea nu a fost incredintata niciodata unui alt grup de oameni de pe fata acestui pamant. Motivul este pur si simplu acela ca noi traim in Ziua Ispasirii, un timp in care curatirea sanctuarului este in curs de desfasurare si in aceasta Zi sunt implicate aspecte cu un caracter unic.
Cand poate reveni Hristos?
Cea de a doua venire a lui Hristos nu poate avea loc in mod intamplator, deoarece este dependenta de victoria lui Dumnezeu in marea lupta. In anii 1840, Dumnezeu a adus la existenta un popor care a avut o experienta minunata. Dar, dupa marea dezamagire, situatia s-a deteriorat si poporul lui Dumnezeu nu a avut curajul sa inainteze in unitate. Ei s-au fragmentat si doar cativa au supravietuit acelei dificile perioade. Domnul Isus dorea foarte mult sa revina cat mai curand dupa 1844, dar nu a putut deoarece poporul Sau nu a fost unit si nu a inaintat alaturi de El. Prin urmare, Domnul Isus a lasat evenimentele in stare de asteptare, asa cum se intampla cu lansarea misiunilor spatiale din Florida care sunt lasate in asteptare atunci cand exista nereguli de functionare a echipamentului.
Dupa patruzeci de ani de ratacire prin pustie, Domnul Isus s-a adresat din nou poporului Sau intrebandu-l daca doreste sa inainteze alaturi de El. Dar inca odata poporul lui Dumnezeu a dat inapoi. In loc de a se intreba „Ce spune Cuvantul lui Dumnezeu?", ei au intrebat, „Ce spun conducatorii nostri?" Am petrecut o buna parte a ultimului secol, negand faptul ca noi suntem cei care au intarziat de fapt venirea lui Hristos cu o suta de ani. Am declarat ca pocainta inaintasilor nostri a fost sincera si ca de atunci incolo am inceput sa predicam neprihanirea prin credinta. In realitate, negarea soliei de la 1888 este tot atat de reala in prezent ca si in 1890.
Ca rezultat al esecului nostru din anii 1890, Hristos a trebuit sa-si lase planurile in asteptare inca odata, de data aceasta pentru mai bine de un secol. Acum, El adreseaza inca un apel miscarii Adventiste de Ziua a Saptea. Domnul ne spune ca este pregatit sa ne ia acasa daca suntem dispusi sa inaintam uniti cu El. Ce se va intampla de data aceasta? Vom raspunde noi intr-o asemenea maniera incat sa aducem la indeplinire in cele din urma planul Lui, sau vom continua sa asezam interesele noastre egoiste mai presus de justificarea lui Dumnezeu in marea lupta?
Lectii din istoria lui Israel
Cand Dumnezeu a chemat pe Israel sa fie poporul ales, planul lui nu era acela de a-i pregati doar pe ei pentru a fi vrednici de mantuire. Dumnezeu dorea ca poporul Israel sa aduca marturie inaintea tuturor natiunilor despre excelenta caracterului si a guvernarii Sale. Scopul existentei lui Israel a fost sa ilumineze lumea pentru ca toti sa astepte cu bucurie venirea lui Isus pe pamant. A reusit sau a esuat Israel in misiunea lui? Stim ca ei nu au pregatit lumea pentru prima venire a lui Hristos. Va rog sa observati ca venirea lui Hristos a avut loc in ciuda esecului lor. Ati sesizat ca Domnul Isus a petrecut foarte putin timp in cautarea neamurilor – a lumii? Cea mai mare parte a timpului si energiei lui Isus au fost investite in efortul de a restabili starea poporului Israel, conducandu-i la pocainta. Ei erau poporul prin care Dumnezeu dorea sa lumineze lumea. Prin urmare, Domnul Isus si-a petrecut cea mai mare parte a timpului in realizarea celei mai dificile lucrari – sfaramand zidurile apatiei si prejudecatii, pentru a-i aduce inapoi la ascultarea de Dumnezeu.
In prezent, scopul existentei Adventismului este identic cu scopul existentei lui Israel. Dumnezeu nu ii pregateste numai pe adventisti pentru a fi vrednici de mantuire, dar El doreste ca noi sa fim martori ai excelentei caracterului si guvernarii Sale in fata lumii. Misiunea noastra este aceea de a pregati lumea pentru cea de a doua venire a lui Hristos. Intrebarea onesta care trebuie pusa acum este: Reuseste Adventismul sa-si indeplineasca misiunea?
Probabil ca putem gasi un raspuns intr-un editorial scris de William Johnsson, in Adventist Review din 3 iulie 1986. In urma unui sondaj de opinie menit sa stabileasca atitudinea publicului fata de Biserica Adventista s-a constat ca: „Aproape 70 la suta dintre cei intervievati spun ca au auzit sau citit despre biserica. La intrebarea, ce le-a placut mai mult cu privire la noi, 52 la suta nu au putut da nici un raspuns. Alti 21 la suta au raspuns, ‚Nimic deosebit’. Ceea ce inseamna ca, 73 la suta din public nu se pot gand la nici o caracteristica deosebita legata de biserica. Aceasta cifra este aproape egala cu raspunsurile date intrebarii: ‚Ce apreciati cel mai putin la adventisti?’ Din nou, 51 la suta nu au dat nici un raspuns, iar 20 la suta au spus ca nu exista nimic care sa le displaca in mod special. Esecul bisericii de a proiecta o imagine bine conturata ma ingrijoreaza. . . Sunt tulburat de faptul ca ascundem lumina noastra sub obroc".
Intr-un alt sondaj de opinie raportat in Adventist Review din februarie 1995, doar 53 la suta auzisera despre Biserica Adventista de Ziua a Saptea. Pe langa aceasta, a existat o crestere insemnata a numarului celor care ne-au confundat cu Biserica Sfintilor lui Isus Hristos din Zilele de pe Urma sau cu Martorii lui Iehova.
Trebuie sa punem din nou intrebarea: Reusim noi in indeplinirea misiunii noastre de a pregati lumea pentru cea de a doua venire a lui Hristos? Adevarul cu care ne este foarte incomod sa ne confruntam este ca suntem in pericolul de a esua exact asa cum au esuat iudeii cu doua mii de ani in urma.
Inspiratia expune planul lui Dumnezeu pentru aceasta biserica. „Hristos urmareste ca ordinea cereasca, sistemul ceresc de guvernamant, armonia divina a cerului, sa fie reprezentate in biserica Sa de pe pamant. Prin aceasta este proslavit El in poporul Sau" (Hristos, lumina lumii, p. 680, orig.). Observati ca Dumnezeu este proslavit doar atunci cand biserica Sa dezvaluie inaintea lumii sistemul ceresc de guvernamant. Este acest sistem observabil in prezent in Biserica Adventista de Ziua a Saptea? Nu cumva planurile omenesti reusesc prea adesea sa prevaleze in detrimentul vointei explicite a lui Dumnezeu pentru aceasta biserica?
„Poporul lui Dumnezeu are o mare lucrare de facut. . . . Lumea trebuie sa vada in biserica lui Dumnezeu, adevarata ordine, adevarata disciplina, adevarata organizare" (Manuscris 30, 1900). Cand ne vom indeplini misiunea, Isus va putea reveni in aceasta lume. „Prin aceasta biserica, iubirea lui Dumnezeu va fi dezvaluita intr-o manifestare finala si deplina inaintea lumii care trebuie sa fie luminata de slava ei" (Marturii pentru predicatori, p. 50, orig.). Observati ca iubirea lui Dumnezeu va fi vazuta prin intermediul bisericii. Ea nu va fi vestita de ingeri sau de pietre, ci de poporul lui Dumnezeu. Prin urmare, succesul bisericii in reprezentarea caracterului lui Dumnezeu este foarte importanta pentru incheierea marii lupte.
Biserica noastra nu a reusit pana in prezent sa-si indeplineasca misiunea de a pregati lumea pentru revenirea lui Hristos. Ce avem de facut in aceasta situatie? Una dintre manierele de abordare pe care multi o adopta in zilele noastre este aceea de a ignora problemele din Biserica Adventista, orientandu-se spre extinderea lucrarii in lume. Aceasta abordare este atragatoare, deoarece Domnul Isus ne-a poruncit sa ducem Evanghelia pana la marginile pamantului si deoarece in lume exista muti oameni care primesc Evanghelia, in timp ce biserica pare foarte rezistenta la orice reformatiune majora in interiorul ei. Pe de alta parte, daca trecem cu vederea neascultarea din interiorul bisericii si ne concentram asupra castigarii de suflete, beneficiem de o mai mare apreciere pentru lucrarile bune pe care le faptuim, chiar din partea bisericii insasi. Pe langa aceasta, prezentare studiilor Biblice si conducerea oamenilor la botez ne ofera o satisfactie personala.
Dar este aceasta maniera de abordare aceea pe care a folosit-o Domnul Hristos cand a venit la poporul ales care esuase in misiune? El a petrecut trei ani si jumatate incercand sa restabileasca situatia bisericii Sale iubite care era in pericolul de a se autodistruge. Dar nu a lucrat aproape deloc pentru a ajunge la neamurile aflate in lume. Prioritatea lui Isus a fost aceea de a restabili situatia poporului Sau, pentru a-i face in stare sa duca solia adevarului la neamurile aflate in lume.
Regretatul Henry Baasch, care a slujit ca presedinte de conferinta, ne impartaseste un principiu vital si o avertizare importanta. „O lucrare muzicala este alcatuita din trei parti: melodie, ritm si acompaniament. Toate cele trei sunt esentiale, dar nu au importanta egala. Melodia trebuie sa fie partea cea mai proeminenta si sa nu fie acoperita de ritm sau de acompaniament. Evanghelizarea lumii prin predicarea si invatarea extensiva, prin publicatii si prin investirea unor sume mari de bani in campanii, constructii, echipamente, calatorii si altele – oricat de vitale ar fi – prin ele insele, nu pot implini principala insarcinare incredintata bisericii ramasitei. Nu acestea constituie melodia. Ele sunt, cel mult, acompaniamentul."
Melodia este constituita de ceea ce face sa rasune pana departe, firav la inceput, dar din ce in ce mai clar, cantecul biruintei asupra pacatului, cantecul lui Moise si al Mielului, inaltandu-se sus, tot mai sus, mai aproape si tot mai aproape de Modelul ceresc, departe si tot mai departe de lume, pana la punctul culminant al dezvaluiri finale si depline a harului Sau manifestat in vase care sunt din lut, dar care sunt diferite de tot ceea ce este lumesc si marturisesc in conformitate cu declaratia ingerului: „Aici este rabdarea sfintilor, care pazesc poruncile lui Dumnezeu si credinta lui Isus". Apocalipsa 14:12. Aceasta marturie va fi rostita pentru prima data cu referire la o intreaga comunitate de sfinti.
„Laodiceea sa fie avertizata! Candva, David s-a lasat coplesit de influenta magica a numarului (cf. 1Cronici 21:1) – acea strategie inspirata de Satana, care duce intr-o maniera atat de subtila la mandria si multumirea de sine ce inlocuiesc in mod amagitor calitatea cu cantitatea, adevarata valoare cu mediocritatea si saracia cu aspectul pompos. Daca farmecului exercitat de numar, marime si cantitate, i se ingaduie sa ne amageasca, acesta va umple stranele Laodiceii cu ’copii nelegitimi’ si va inmulti numarul celor din poporul de amestecatura care, asa cum s-a intamplat in vechime, poate stavili marsul inaintarii ei la un nou ’Kadesh-Barnea’. Dumnezeu nu permite sa se intample asa ceva!
"Laodicea trebuie sa-si evalueze bine propria cale! Sa se opreasca si sa-si faca inventarul, sa se cerceteze si sa descopere cu precizie punctul din care a deviat de la Modelul divin in multiplele ei activitati: pastorire, educatie, lucrare medicala, sociala, si altele. Sa-si marturiseasca in mod deschis neimplinirile si sa ceara iertare, iar apoi sa-si traseze drumul spre viitor in armonie cu sfatul divin. Sa puna capat strategiei subtile a rationalismului, care face ca raul sa para bine si faradelegea o necesitate, in incercarea de a actualiza ceea ce este vesnic nou si viu – intotdeauna cap si niciodata coada.
„Daca Laodicea nu se va supune unei auto-examinari oneste si la o disciplina de sine lipsite de compromis, asupra ei se va abate o incercare care va zgudui, va sfarama randurile ei si va spulbera intregul ei edificiu, cu toate accesoriile ei elaborate si echipamentele ei costisitoare, eliberand scena pentru a-i ingadui Domnul Insusi sa ia in stapanire imparatia cu o armata alcatuita prin ‚unirea’ celor ale caror nume si chipuri s-ar putea sa nu fi fost scris in vreun registru de evidenta al bisericii si nici pronuntat in fata unui amvon" (cf. Marturii pentru predicatori, p. 300, orig.; Marturii pentru comunitate, vol. 5, p. 80, orig.; Romani 9:28). (Our Firm Foundation, Martie, 1989).
Sa ne aducem aminte ca aceasta avertizare puternica nu vine din partea vreunui critic al bisericii, ci din partea unui conducator care a inteles clar ce anume constituie succesul si esecul Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea.
Prioritati
Misiunea principala a Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea este justificarea lui Dumnezeu. Ea va fi indeplinita prin curatirea sanctuarului ceresc. Dar, inainte ca sanctuarul ceresc sa fie curatit de raportul pacatelor, sanctuarul inimilor noastre trebuie curatit de intinarea pacatului, care continua sa dezonoreze numele lui Dumnezeu. La incheierea celor sase mii de ani de lupta impotriva minciunilor lui Satana, victoria lui Dumnezeu in marea controversa este legata intru totul de Adventism.
Misiunea secundara a Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea este extinderea mondiala prin studii Biblice si castigarea de suflete. Daca misiunea principala este inteleasa si abordata, cea de a doua se va realiza cu deplin succes. Dar daca incercam sa inversam aceste prioritati, asa cum am facut-o de multi ani incoace, vom esua mai departe. Noi am asezat carul inaintea boilor si, pur si simplu, s-a dovedit ca nu merge. Daca dorim ca extinderea misiunii sa reuseasca, trebuie sa rezulte dintr-o inima consacrata si ascultatoare.
Amintiti-va ca eforturile lui Hristos pe pamant au avut scopul de a restabili starea poporului Sau la o ascultare din inima. In acelasi mod, dezvoltarea noastra trebuie sa decurga dintr-o ascultare totala si dintr-o iubire totala, fara alte rationamente care sa ne indreptateasca in implinirea dorintelor egoiste ale inimilor noastre. Considerentele noastre culturale trebuie abandonate in stabilirea a ceea ce este bine sau rau. Cele mai multe dintre problemele Bisericii Adventiste contemporane sunt rezultatul asezarii valorilor culturale mai presus de „Asa zice Domnul". Vom hotari noi, odata pentru totdeauna, sa ascultam de Dumnezeu, sau vom continua in incercarea de a-l obliga pe Dumnezeu sa urmeze calea noastra? Modul in care raspundem la aceasta intrebare va decide succesul sau esecul Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea.
Apelul lui Ezechiel
Ezechiel a trait intr-o perioada de apostazie si regres spiritual, iar Dumnezeu i-a dat un mesaj special pentru poporul Israel. „Acum, fiul omului, te-am pus strajer peste casa lui Israel. Tu trebuie sa asculti Cuvantul care iese din gura Mea, si sa-i instiintezi din partea Mea" (Ezechiel 33:7). „Spune-le: ‚Pe viata Mea, zice Domnul Dumnezeu, ca nu doresc moartea pacatosului, ci sa se intoarca de la calea lui si sa traiasca. Intoarceti-va! Intoarceti-va de la calea voastra cea rea! Pentru ce vreti sa muriti, voi, casa lui Israel?" (Ezechiel 33:11). Acesta nu este doar un apel al lui Dumnezeu pentru poporul Sau razvratit din timpul lui Ezechiel; este apelul Lui pentru poporul Sau razvratit din zilele noastre. Dumnezeu spune: „Intoarceti-va inainte de a fi prea tarziu. De ce vreti neaparat sa muriti, o, casa a Adventismului?" Putem fi noi adventisti cu adevarat credinciosi in timp ce ignoram aceasta problema? O parte din responsabilitatea noastra ca membri ai bisericii, este aceea de a contribui la vindecarea bisericii noastre, ca sa poata indeplini atat misiunea ei principala, cat si pe cea secundara. Uneori, bisturiul chirurgului este dureros, iar procesul de vindecare este anevoios, dar Dumnezeul nostru plin de har este Marele Medic.
Exista chiar acum cateva capcane plasate cu atentie de catre Satana pentru a incerca sa submineze procesul de vindecare. Una dintre acestea este evanghelia compromisului, o evanghelie care spune ca, deoarece Isus a facut tot ceea ce era necesar pentru mantuire, tot ceea ce trebuie sa facem noi este sa credem si sa lasam restul in grija Sa. Astfel, avem asigurarea absoluta a mantuirii. Aceasta evanghelie patrunde in Adventism de treizeci de ani si a devenit foarte puternica in ultimii zece ani. Este o evanghelie care ofera o falsa asigurare cu privire la mantuire, deoarece ne promite ca putem fi mantuiti continuand sa pacatuim. Ea invata ca putem ignora micile noastre pacate – pacatele care ne invaluie – pentru ca Isus ne iubeste in mod neconditionat. Atat timp cat continuam sa credem in El ca Mantuitor personal, vom ramane intr-o relatie mantuitoare cu El, indiferent de pacatele noastre continue. Aceasta capcana poate cauza o pierdere a adventistilor sinceri, mai mare decat orice alta capcana.
O alta capcana a Satanei este umanismul si prioritatile culturale. Aceasta inseamna a decide binele si raul in virtutea celor mai bune rationamente omenesti disponibile. Intreprindem studii si pe temeiul lor hotaram ceea ce trebuie sau nu realizat. Apelam la cercetarile celor mai buni teologi si la cea mai buna logica, in timp ce lasam la o parte sfatul inspirat si invechit, considerand ca este necesara o reinterpretare culturala.
O alta capcana este cultivarea unui spirit critic. Unii inteleg cu claritate problemele din biserica si isi petrec tot timpul cu expunerea si evidentierea pacatelor. Satana face ca aceste persoane sa devina negativiste cu privire la tot ceea vad.
Si in cele din urma, cea mai subtila dintre capcanele Satanei este capcana moderatiei. Vrem ca totul sa fie echilibrat; vrem sa evitam extremele de orice natura. Intelegem ca in biserica exista anumite probleme, dar ascultam rapoartele privitoare la sufletele care sunt convertite si tragem concluzia ca suntem pe calea cea buna. Avand in vedere dezvoltarea si progresul nostru, credem ca lucrurile nu pot fi atat de grave precum par. Problemele despre care se vorbeste trebuie sa fie problemele altora, asa ca putem sa le ignoram fara motive de ingrijorare. Chiar daca scolile si spitalele noastre intampina dificultati, nu facem decat sa pastram tacerea – este cea mai sigura cale. Da, este foarte ispititor sa te feresti de foc, ca sa nu fii in pericolul de a arde.
Dar este aceasta tacere in armonie cu apelul lui Ezechiel? Suntem noi niste strajeri credinciosi daca pastram tacerea, in timp ce vrajmasul sufletelor noastre se catara pe ziduri? Sau vom face tot ceea ce putem pentru a salva si vindeca biserica noastra? Nu putem aduce o marturie adventista unica, daca nu avem un mesaj adventist unic. Evanghelia Adventismului este diferita de evanghelia Crestinismului contemporan. Vom lasa noi sa moara evanghelia Adventismului? Modul in care intelegem noi marea lupta dintre Hristos si Satana este intru totul unic. Vom lasa noi aceasta intelegere sa moara datorita tacerii noastre? Modul in care intelegem noi relatia dintre lege si har este unic. Pana si conceptia noastra despre reforma sanatatii este unica, deoarece noi nu traim sanatos cu scopul de a evita bolile sau de a trai mai mult, ci pentru a-I ingadui lui Dumnezeu sa sfinteasca pe deplin sufletul. Pentru ca Dumnezeu sa aiba posibilitatea de a invinge in batalia care se da pe terenul mintii noastre, trebuie sa promovam cele mai inalte standarde in stilul de viata. Avem o intelegere unica privitoare la profetul modern prin care Dumnezeu vorbeste cu aceeasi autoritate cu care a vorbit in trecut prin apostolul Pavel.
Dorim noi sa fim adventisti de ziua a saptea? Suntem noi gata sa pregatim calea justificarii finale a caracterului lui Dumnezeu? Suntem noi doritori sa traim in edificiul inaltat in domeniul delimitat de avanposturile punctelor noastre de credinta? Pretul este mare, dar rasplata este dincolo de tot ceea ce am putea sa ne imaginam.
„Daca alergand cu cei ce alearga pe picioare, ei te obosesc, cum vei putea sa te iei la intrecere cu niste cai? Si daca nu te crezi la adapost decat intr-o tara linistita, ce vei face pe malurile ingamfate ale Iordanului? (Ieremia 12:5). Astazi ne aflam intr-o tara a pacii si alergam cu cei ce alearga pe picioare. Inaintea noastra sunt caii si malurile Iordanului. Acesta este timpul nostru de pregatire, timpul de a ne intari caracterele. Daca biserica militanta va ajunge vreodata biserica triumfatoare, atunci trebuie sa luam in serios numele de adventist de ziua a saptea. Trebuie sa stim cine suntem si de ce existam. Trebuie sa indeplinim misiunea noastra principala si pe cea secundara, pentru ca eforturile noastre sa poata fi binecuvantate de Dumnezeu. Sa ne rugam ca materialul dur al inimii noastre sa fie inmuiat, pentru ca inviorarea ploii timpurii sa ne poata conduce la puternica ploaie tarzie. Mai presus de toate, sa ne rugam ca aceasta generatie de adventisti de ziua a saptea sa fie ultima generatie de pe acest pamant blestemat de pacat.
Consider cele douazeci si sapte de declaratii asemenea unor avanposturi care delimiteaza un teritoriu. Ele ne indica pana unde se intinde terenul aflat in proprietate si de unde incepe proprietatea invecinata. Ele definesc elementele distinctive ale Adventismului in raport cu celelalte grupari crestine si ne arata de ce adventistii de ziua a saptea nu sunt baptisti sau o alta biserica. Dar, cat de multe ne spun aceste indicatoare despre edificiul aflat in interiorul domeniului desemnat? Ne conduc cele douazeci si sapte de declaratii la esenta a aceea ce inseamna a fi adventist de ziua a saptea?
Adventismul de Ziua a Saptea poate fi definit si ca mod de viata. Vinerea, ne pregatim pentru Sabat; mergem la biserica sambata dimineata si inchidem Sabatul la asfintitul soarelui. Preferintele noastre alimentare sunt oarecum diferite de cele ale unei persoane obisnuite cu dieta obisnuita. Crestem intr-un mediu cultural traditional si ne familiarizam cu stilul de viata adventist. Dar ne ajuta aceasta cultura si acest stil de viata sa intelegem ce inseamna a fi adventist de ziua a saptea? Sau avem nevoie de mai mult pentru a patrunde in inima Adventismului?
Inceputurile adventismului
Cand Domnul Isus a murit pentru intreaga omenire, a fost asigurata mantuirea personala pentru toti cei care aleg sa o primeasca? Puteau avea ucenicii lui Isus siguranta ca vor fi mantuiti, datorita crucii? Categoric Da. A existat vreun adventist de ziua a saptea care sa fi fost prezent acolo, in preajma crucii? Nu. Deoarece evenimentul crucii a avut loc cu o mie opt sute de ani inainte de aparitia Adventismului. Cu toate acestea, iertarea pacatelor si siguranta mantuirii au fost oferite chiar atunci, pentru toti cei care credeau. Prin urmare, Adventismul nu a fost chemat la existenta pentru a le oferi oamenilor siguranta mantuirii, nu-i asa? Aceasta a fost realizata cu mult inainte de a aparea vreun adventist.
A existat vreun adventist pe vremea cand Domnul Isus a fost instituit ca Mare Preot al nostru, in sanctuarul ceresc, ca sa mijloceasca in favoarea oamenilor pentru urmatorii o mie opt sute de ani? Se pare ca Adventismul nu a fost necesar nici pentru aceasta lucrare. Domnul Hristos a inceput sa invaluie rugaciunile noastre in fumul de tamaie al neprihanirii Sale cu mult timp inainte de a fi existat vreun adventist. Lucrarea de slujire a Duhului Sfant pentru hranirea si ingrijirea crestinilor in cadrul bisericii nu a avut nevoie in nici un fel de existenta Adventismului.
Fara indoiala, toate acestea sunt vitale pentru crestinatate, iar noi trebuie sa le afirmam ca fiind foarte importante pentru noi astazi, dar adventistii au mostenit aceste adevaruri de la alte generatii crestine. Aceste adevaruri au fost instituite fara a fi necesara existenta Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea. Atunci, de ce a fost necesar Adventismul?
Apocalipsa 14:7 ne spune sa ne „temem de Dumnezeu si sa-I dam slava, caci a venit ceasul judecatii Lui". Dar, ceasul judecatii lui Dumnezeu a inceput in 1844 si, odata cu el, ispasirea finala, curatirea sanctuarului si stergerea pacatului. A aparut Adventismul in aceasta perioada de timp? Este posibil ca existenta Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea sa fie legata in mod direct si strans de curatirea sanctuarului? Acesta sa fie motivul existentei ei? Dar ce inseamna toate acestea? Care este miezul problemei?
Marea lupta
Satana a pus la indoiala caracterul lui Dumnezeu si dreptul Lui de a conduce universul. El spunea ca dovada incapacitatii lui Dumnezeu de a conduce este dovedita de faptul ca a dat o lege care nu putea fi respectata. Satana a avut un mare succes in marea lupta, prin raspandirea acuzatiilor lui. El a determinat chiar si pe poporul ales al lui Dumnezeu din timpul Vechiului Testament sa creada ca Dumnezeu este nedrept si aspru. In marea apostazie de dupa perioada Noului Testament, Satana i-a convins pe crestini ca Dumnezeu le cere anumite ritualuri si fapte, care sa completeze lucrarea savarsita de Domnul Hristos la cruce. Cand cititi Biblia si istoria bisericii, ati putea incepe sa credeti ca Satana va castiga batalia.
Aceasta teama este mentionata in cateva intrebari exprimate in Daniel 8:13. Cat timp va continua aceasta controversa? Cat timp va continua sa fie calcat in picioare numele bun al lui Dumnezeu? Va invinge, in cele din urma, Satana? Raspunsul este dat in versetul 14. Lupta nu va continua la nesfarsit. Dupa 2300 de seri si dimineti, sanctuarul va fi curatit. Defaimarea numelui lui Dumnezeu va inceta. Dumnezeu va fi justificat. Romani 3:4 formuleaza acest gand foarte bine. „Ca sa fi gasit neprihanit in cuvintele Tale, si sa iesi biruitor cand vei fi judecat". In acest context, expresia „gasit neprihanit" inseamna eliberat de acuzatii, declarat nevinovat, justificat.
Domnul Isus a indepartat orice suspiciune la adresa legii si caracterului lui Dumnezeu, prin cea mai nobila demonstratie care a fost vazuta vreodata pe pamant. El a dovedit ca legea lui Dumnezeu este buna si caracterul lui Dumnezeu este iubire. Dar o singura intrebare stanjenitoare a ramas inca fara raspuns. Pot fiintele umane cazute, care si-au petrecut jumatate din viata in razvratire, sa traiasca in mod real fara a continua sa se mai razvrateasca vreodata? Este posibil ca Isus sa fi reusit, dar ceilalti pot?
Unii au exprimat ideea ca justificarea lui Dumnezeu a fost savarsita la cruce si ca nimic altceva nu ar fi necesar pentru indreptatirea lui Dumnezeu si a guvernarii Sale. Dar dovezile arata cu claritate ca justificarea lui Dumnezeu nu a fost definitivata la cruce; ca Dumnezeu asteapta o justificare finala, inainte de incetarea pacatului pe aceasta planeta. „Intregul cer asteapta ca noi sa dovedim justetea legii lui Dumnezeu". (Review & Herald, 16 aprilie, 1901). Deci, necesitatea de a dovedi ca legea lui Dumnezeu este buna si dreapta pentru cei pacatosi, continua sa existe.
„Hristos asteapta cu o dorinta nestavilita manifestarea caracterului Lui in biserica Sa. Cand caracterul lui Hristos va fi reprodus cu desavarsire in poporul Lui, atunci va veni pentru a-i declara ca fiind proprietatea Lui" (Parabolele Domnului Hristos, p. 69, orig.). Acest citat renumit spune in mod limpede ca cea de a doua venire trebui sa intarzie pana cand caracterul lui Hristos va fi vazut in viata celor care se considera a fi poporul Lui. Singurul motiv posibil al unei asemenea intarzieri in planul lui Dumnezeu pentru acest pamant este ca inca mai exista ceva care trebuie demonstrat prin poporul lui Dumnezeu, cu privire la acuzatiile Satanei si cu privire la caracterul lui Dumnezeu.
Apocalipsa 14:5 descrie ultima generatie de locuitori ai pamantului inainte de venirea lui Isus. „Si in gura lor nu s-a gasit minciuna, caci sunt fara vina inaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu". Aici, Dumnezeu rosteste o fagaduinta incredibila. El afirma ca va aduce la existenta un popor care sa fie fara vina, adica fara nici un fel de greseala. In Hristos, lumina lumii, p. 671 (orig.) exista o declaratie clasica: „In realizarea desavarsirii caracterului poporului Sai sunt implicate onoarea lui Dumnezeu si onoarea lui Hristos". Nu onoarea sau mantuirea noastra sunt mentionate aici, ci numele si caracterul lui Dumnezeu. El a fagaduit ca va desavarsi pe poporul Sau. Oare chiar poate sa infaptuiasca aceasta? Daca Dumnezeu nu ne poate face desavarsiti, atunci cuvantul Lui este dovedit a fi o minciuna, iar Satana invinge in marea lupta. E usor de inteles.
„Implinirea cuvantului Sau fata de noi pune in joc onoarea tronului Sau" (Parabolele Domnului Hristos, p. 148, orig.). Ori de cate ori Dumnezeu promite ceva, El garanteaza promisiunea facuta cu propriul Sau nume. Venirea lui Hristos pe pamantul nostru implica insusi tronul lui Dumnezeu, si tronul Lui este implicat in ceea ce va realiza El prin ultima generatie. „Fiecare caracter va fi dezvoltat pana la desavarsire; si toti oamenii vor fi nevoiti sa treaca, fie de partea loialitatii, fie de partea razvratirii. Apoi, va veni sfarsitul. Dumnezeu isi va justifica legea si va elibera pe poporul Sau" (Hristos, lumina lumii, p. 763, orig.). Este important sa evidentiem ca Dumnezeu isi justifica propriul Sau nume, dar este de asemenea important si vital sa intelegem ca justificarea aceasta se va infaptui in caracterul poporului Sau. Pentru demonstrarea finala a integritatii caracterului si a legii lui Dumnezeu este necesara o maturizare deplina, atat a caracterelor neprihanite, cat si a celor nelegiuite. Incetarea pacatului pe acest pamant este in mod evident dependenta de justificarea lui Dumnezeu, savarsita odata cu finalizarea planului de rascumparare.
Este semnificativ faptul ca Ellen White numeste aceasta lucrare ispasire finala. La cruce sacrificiul a fost implinit si finalizat, dar ispasirea nu a fost incheiata acolo. Aici este deosebirea dintre Adventism si celelalte religii crestine. Ispasirea este legata de timpul si modul in care Dumnezeu va invinge in marea lupta, precum si de urgenta sau amanarea venirii Domnului Hristos. Aceasta inseamna ca scopul existentei Adventismului este acela de a dovedi ca Satana este un mincinos si ca Dumnezeu rosteste adevarul in marea lupta. Este simplu si usor de inteles. Acesta este mesajul si aceasta este esenta Adventismului.
Speranta unica de a fi pentru totdeauna in siguranta fata de pericolul reaparitiei razvratirii in univers se va adeveri numai atunci cand va nu va mai exista niciodata posibilitatea ca cineva sa acorde atentie acuzatiilor Satanei, deoarece acestea au fost deja dovedite false printr-o demonstratie incontestabila. Bineinteles, aceasta presupune in mod inevitabil implicarea poporului lui Dumnezeu in demonstratie. Rolul nostru este acela de a-I ingadui lui Dumnezeu sa vina in vietile noastre pentru a realiza ceea ce El a declarat ca poate sa realizeze – sa curete inimile noastre si sa ne faca intru totul ascultatori de El.
Prietenii mei, doriti cu adevarat ca pacatul sa ia sfarsit pe aceasta planeta? V-ati saturat sa auziti despre molestarea copiilor? V-ati saturat sa auziti despre violenta lipsita de sens a razboaielor de agresiune? V-ati saturat sa auziti despre chinuirea animalelor care i-au fost date in grija omului? V-ati saturat sa auziti despre nedreptatea din curtile de judecata, unde prea adesea bogatia determina solutia unui caz? Nu exista decat un singur lucru care va pune capat acestor probleme, si anume cea de a doua venire a lui Hristos. Revolta, demonstratiile de protest sau boicotarile nu pot rezolva aceste abuzuri. Asemenea mijloace ar putea usura unele dintre suferintele noastre, dar nu reprezinta solutia in sine. Singura cale de a pune capat uraciunii pacatului este aceea de a-i ingadui lui Isus sa revina. Va rog sa observati ca eu nu spun: a astepta ca Isus sa revina. Pentru ca El este cel care ne asteapta pe noi; nu noi Il asteptam pe el.
Misiunea Adventismului este diferita de misiunea oricarei alte grupari crestine care a existat vreodata. Misiunea Adventismului este diferita de misiunea bisericii crestine timpurii; este diferita de misiunea valdenzilor; este diferita de misiunea lui Martin Luther. Misiunea noastra este intru totul unica. Ea nu a fost incredintata niciodata unui alt grup de oameni de pe fata acestui pamant. Motivul este pur si simplu acela ca noi traim in Ziua Ispasirii, un timp in care curatirea sanctuarului este in curs de desfasurare si in aceasta Zi sunt implicate aspecte cu un caracter unic.
Cand poate reveni Hristos?
Cea de a doua venire a lui Hristos nu poate avea loc in mod intamplator, deoarece este dependenta de victoria lui Dumnezeu in marea lupta. In anii 1840, Dumnezeu a adus la existenta un popor care a avut o experienta minunata. Dar, dupa marea dezamagire, situatia s-a deteriorat si poporul lui Dumnezeu nu a avut curajul sa inainteze in unitate. Ei s-au fragmentat si doar cativa au supravietuit acelei dificile perioade. Domnul Isus dorea foarte mult sa revina cat mai curand dupa 1844, dar nu a putut deoarece poporul Sau nu a fost unit si nu a inaintat alaturi de El. Prin urmare, Domnul Isus a lasat evenimentele in stare de asteptare, asa cum se intampla cu lansarea misiunilor spatiale din Florida care sunt lasate in asteptare atunci cand exista nereguli de functionare a echipamentului.
Dupa patruzeci de ani de ratacire prin pustie, Domnul Isus s-a adresat din nou poporului Sau intrebandu-l daca doreste sa inainteze alaturi de El. Dar inca odata poporul lui Dumnezeu a dat inapoi. In loc de a se intreba „Ce spune Cuvantul lui Dumnezeu?", ei au intrebat, „Ce spun conducatorii nostri?" Am petrecut o buna parte a ultimului secol, negand faptul ca noi suntem cei care au intarziat de fapt venirea lui Hristos cu o suta de ani. Am declarat ca pocainta inaintasilor nostri a fost sincera si ca de atunci incolo am inceput sa predicam neprihanirea prin credinta. In realitate, negarea soliei de la 1888 este tot atat de reala in prezent ca si in 1890.
Ca rezultat al esecului nostru din anii 1890, Hristos a trebuit sa-si lase planurile in asteptare inca odata, de data aceasta pentru mai bine de un secol. Acum, El adreseaza inca un apel miscarii Adventiste de Ziua a Saptea. Domnul ne spune ca este pregatit sa ne ia acasa daca suntem dispusi sa inaintam uniti cu El. Ce se va intampla de data aceasta? Vom raspunde noi intr-o asemenea maniera incat sa aducem la indeplinire in cele din urma planul Lui, sau vom continua sa asezam interesele noastre egoiste mai presus de justificarea lui Dumnezeu in marea lupta?
Lectii din istoria lui Israel
Cand Dumnezeu a chemat pe Israel sa fie poporul ales, planul lui nu era acela de a-i pregati doar pe ei pentru a fi vrednici de mantuire. Dumnezeu dorea ca poporul Israel sa aduca marturie inaintea tuturor natiunilor despre excelenta caracterului si a guvernarii Sale. Scopul existentei lui Israel a fost sa ilumineze lumea pentru ca toti sa astepte cu bucurie venirea lui Isus pe pamant. A reusit sau a esuat Israel in misiunea lui? Stim ca ei nu au pregatit lumea pentru prima venire a lui Hristos. Va rog sa observati ca venirea lui Hristos a avut loc in ciuda esecului lor. Ati sesizat ca Domnul Isus a petrecut foarte putin timp in cautarea neamurilor – a lumii? Cea mai mare parte a timpului si energiei lui Isus au fost investite in efortul de a restabili starea poporului Israel, conducandu-i la pocainta. Ei erau poporul prin care Dumnezeu dorea sa lumineze lumea. Prin urmare, Domnul Isus si-a petrecut cea mai mare parte a timpului in realizarea celei mai dificile lucrari – sfaramand zidurile apatiei si prejudecatii, pentru a-i aduce inapoi la ascultarea de Dumnezeu.
In prezent, scopul existentei Adventismului este identic cu scopul existentei lui Israel. Dumnezeu nu ii pregateste numai pe adventisti pentru a fi vrednici de mantuire, dar El doreste ca noi sa fim martori ai excelentei caracterului si guvernarii Sale in fata lumii. Misiunea noastra este aceea de a pregati lumea pentru cea de a doua venire a lui Hristos. Intrebarea onesta care trebuie pusa acum este: Reuseste Adventismul sa-si indeplineasca misiunea?
Probabil ca putem gasi un raspuns intr-un editorial scris de William Johnsson, in Adventist Review din 3 iulie 1986. In urma unui sondaj de opinie menit sa stabileasca atitudinea publicului fata de Biserica Adventista s-a constat ca: „Aproape 70 la suta dintre cei intervievati spun ca au auzit sau citit despre biserica. La intrebarea, ce le-a placut mai mult cu privire la noi, 52 la suta nu au putut da nici un raspuns. Alti 21 la suta au raspuns, ‚Nimic deosebit’. Ceea ce inseamna ca, 73 la suta din public nu se pot gand la nici o caracteristica deosebita legata de biserica. Aceasta cifra este aproape egala cu raspunsurile date intrebarii: ‚Ce apreciati cel mai putin la adventisti?’ Din nou, 51 la suta nu au dat nici un raspuns, iar 20 la suta au spus ca nu exista nimic care sa le displaca in mod special. Esecul bisericii de a proiecta o imagine bine conturata ma ingrijoreaza. . . Sunt tulburat de faptul ca ascundem lumina noastra sub obroc".
Intr-un alt sondaj de opinie raportat in Adventist Review din februarie 1995, doar 53 la suta auzisera despre Biserica Adventista de Ziua a Saptea. Pe langa aceasta, a existat o crestere insemnata a numarului celor care ne-au confundat cu Biserica Sfintilor lui Isus Hristos din Zilele de pe Urma sau cu Martorii lui Iehova.
Trebuie sa punem din nou intrebarea: Reusim noi in indeplinirea misiunii noastre de a pregati lumea pentru cea de a doua venire a lui Hristos? Adevarul cu care ne este foarte incomod sa ne confruntam este ca suntem in pericolul de a esua exact asa cum au esuat iudeii cu doua mii de ani in urma.
Inspiratia expune planul lui Dumnezeu pentru aceasta biserica. „Hristos urmareste ca ordinea cereasca, sistemul ceresc de guvernamant, armonia divina a cerului, sa fie reprezentate in biserica Sa de pe pamant. Prin aceasta este proslavit El in poporul Sau" (Hristos, lumina lumii, p. 680, orig.). Observati ca Dumnezeu este proslavit doar atunci cand biserica Sa dezvaluie inaintea lumii sistemul ceresc de guvernamant. Este acest sistem observabil in prezent in Biserica Adventista de Ziua a Saptea? Nu cumva planurile omenesti reusesc prea adesea sa prevaleze in detrimentul vointei explicite a lui Dumnezeu pentru aceasta biserica?
„Poporul lui Dumnezeu are o mare lucrare de facut. . . . Lumea trebuie sa vada in biserica lui Dumnezeu, adevarata ordine, adevarata disciplina, adevarata organizare" (Manuscris 30, 1900). Cand ne vom indeplini misiunea, Isus va putea reveni in aceasta lume. „Prin aceasta biserica, iubirea lui Dumnezeu va fi dezvaluita intr-o manifestare finala si deplina inaintea lumii care trebuie sa fie luminata de slava ei" (Marturii pentru predicatori, p. 50, orig.). Observati ca iubirea lui Dumnezeu va fi vazuta prin intermediul bisericii. Ea nu va fi vestita de ingeri sau de pietre, ci de poporul lui Dumnezeu. Prin urmare, succesul bisericii in reprezentarea caracterului lui Dumnezeu este foarte importanta pentru incheierea marii lupte.
Biserica noastra nu a reusit pana in prezent sa-si indeplineasca misiunea de a pregati lumea pentru revenirea lui Hristos. Ce avem de facut in aceasta situatie? Una dintre manierele de abordare pe care multi o adopta in zilele noastre este aceea de a ignora problemele din Biserica Adventista, orientandu-se spre extinderea lucrarii in lume. Aceasta abordare este atragatoare, deoarece Domnul Isus ne-a poruncit sa ducem Evanghelia pana la marginile pamantului si deoarece in lume exista muti oameni care primesc Evanghelia, in timp ce biserica pare foarte rezistenta la orice reformatiune majora in interiorul ei. Pe de alta parte, daca trecem cu vederea neascultarea din interiorul bisericii si ne concentram asupra castigarii de suflete, beneficiem de o mai mare apreciere pentru lucrarile bune pe care le faptuim, chiar din partea bisericii insasi. Pe langa aceasta, prezentare studiilor Biblice si conducerea oamenilor la botez ne ofera o satisfactie personala.
Dar este aceasta maniera de abordare aceea pe care a folosit-o Domnul Hristos cand a venit la poporul ales care esuase in misiune? El a petrecut trei ani si jumatate incercand sa restabileasca situatia bisericii Sale iubite care era in pericolul de a se autodistruge. Dar nu a lucrat aproape deloc pentru a ajunge la neamurile aflate in lume. Prioritatea lui Isus a fost aceea de a restabili situatia poporului Sau, pentru a-i face in stare sa duca solia adevarului la neamurile aflate in lume.
Regretatul Henry Baasch, care a slujit ca presedinte de conferinta, ne impartaseste un principiu vital si o avertizare importanta. „O lucrare muzicala este alcatuita din trei parti: melodie, ritm si acompaniament. Toate cele trei sunt esentiale, dar nu au importanta egala. Melodia trebuie sa fie partea cea mai proeminenta si sa nu fie acoperita de ritm sau de acompaniament. Evanghelizarea lumii prin predicarea si invatarea extensiva, prin publicatii si prin investirea unor sume mari de bani in campanii, constructii, echipamente, calatorii si altele – oricat de vitale ar fi – prin ele insele, nu pot implini principala insarcinare incredintata bisericii ramasitei. Nu acestea constituie melodia. Ele sunt, cel mult, acompaniamentul."
Melodia este constituita de ceea ce face sa rasune pana departe, firav la inceput, dar din ce in ce mai clar, cantecul biruintei asupra pacatului, cantecul lui Moise si al Mielului, inaltandu-se sus, tot mai sus, mai aproape si tot mai aproape de Modelul ceresc, departe si tot mai departe de lume, pana la punctul culminant al dezvaluiri finale si depline a harului Sau manifestat in vase care sunt din lut, dar care sunt diferite de tot ceea ce este lumesc si marturisesc in conformitate cu declaratia ingerului: „Aici este rabdarea sfintilor, care pazesc poruncile lui Dumnezeu si credinta lui Isus". Apocalipsa 14:12. Aceasta marturie va fi rostita pentru prima data cu referire la o intreaga comunitate de sfinti.
„Laodiceea sa fie avertizata! Candva, David s-a lasat coplesit de influenta magica a numarului (cf. 1Cronici 21:1) – acea strategie inspirata de Satana, care duce intr-o maniera atat de subtila la mandria si multumirea de sine ce inlocuiesc in mod amagitor calitatea cu cantitatea, adevarata valoare cu mediocritatea si saracia cu aspectul pompos. Daca farmecului exercitat de numar, marime si cantitate, i se ingaduie sa ne amageasca, acesta va umple stranele Laodiceii cu ’copii nelegitimi’ si va inmulti numarul celor din poporul de amestecatura care, asa cum s-a intamplat in vechime, poate stavili marsul inaintarii ei la un nou ’Kadesh-Barnea’. Dumnezeu nu permite sa se intample asa ceva!
"Laodicea trebuie sa-si evalueze bine propria cale! Sa se opreasca si sa-si faca inventarul, sa se cerceteze si sa descopere cu precizie punctul din care a deviat de la Modelul divin in multiplele ei activitati: pastorire, educatie, lucrare medicala, sociala, si altele. Sa-si marturiseasca in mod deschis neimplinirile si sa ceara iertare, iar apoi sa-si traseze drumul spre viitor in armonie cu sfatul divin. Sa puna capat strategiei subtile a rationalismului, care face ca raul sa para bine si faradelegea o necesitate, in incercarea de a actualiza ceea ce este vesnic nou si viu – intotdeauna cap si niciodata coada.
„Daca Laodicea nu se va supune unei auto-examinari oneste si la o disciplina de sine lipsite de compromis, asupra ei se va abate o incercare care va zgudui, va sfarama randurile ei si va spulbera intregul ei edificiu, cu toate accesoriile ei elaborate si echipamentele ei costisitoare, eliberand scena pentru a-i ingadui Domnul Insusi sa ia in stapanire imparatia cu o armata alcatuita prin ‚unirea’ celor ale caror nume si chipuri s-ar putea sa nu fi fost scris in vreun registru de evidenta al bisericii si nici pronuntat in fata unui amvon" (cf. Marturii pentru predicatori, p. 300, orig.; Marturii pentru comunitate, vol. 5, p. 80, orig.; Romani 9:28). (Our Firm Foundation, Martie, 1989).
Sa ne aducem aminte ca aceasta avertizare puternica nu vine din partea vreunui critic al bisericii, ci din partea unui conducator care a inteles clar ce anume constituie succesul si esecul Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea.
Prioritati
Misiunea principala a Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea este justificarea lui Dumnezeu. Ea va fi indeplinita prin curatirea sanctuarului ceresc. Dar, inainte ca sanctuarul ceresc sa fie curatit de raportul pacatelor, sanctuarul inimilor noastre trebuie curatit de intinarea pacatului, care continua sa dezonoreze numele lui Dumnezeu. La incheierea celor sase mii de ani de lupta impotriva minciunilor lui Satana, victoria lui Dumnezeu in marea controversa este legata intru totul de Adventism.
Misiunea secundara a Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea este extinderea mondiala prin studii Biblice si castigarea de suflete. Daca misiunea principala este inteleasa si abordata, cea de a doua se va realiza cu deplin succes. Dar daca incercam sa inversam aceste prioritati, asa cum am facut-o de multi ani incoace, vom esua mai departe. Noi am asezat carul inaintea boilor si, pur si simplu, s-a dovedit ca nu merge. Daca dorim ca extinderea misiunii sa reuseasca, trebuie sa rezulte dintr-o inima consacrata si ascultatoare.
Amintiti-va ca eforturile lui Hristos pe pamant au avut scopul de a restabili starea poporului Sau la o ascultare din inima. In acelasi mod, dezvoltarea noastra trebuie sa decurga dintr-o ascultare totala si dintr-o iubire totala, fara alte rationamente care sa ne indreptateasca in implinirea dorintelor egoiste ale inimilor noastre. Considerentele noastre culturale trebuie abandonate in stabilirea a ceea ce este bine sau rau. Cele mai multe dintre problemele Bisericii Adventiste contemporane sunt rezultatul asezarii valorilor culturale mai presus de „Asa zice Domnul". Vom hotari noi, odata pentru totdeauna, sa ascultam de Dumnezeu, sau vom continua in incercarea de a-l obliga pe Dumnezeu sa urmeze calea noastra? Modul in care raspundem la aceasta intrebare va decide succesul sau esecul Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea.
Apelul lui Ezechiel
Ezechiel a trait intr-o perioada de apostazie si regres spiritual, iar Dumnezeu i-a dat un mesaj special pentru poporul Israel. „Acum, fiul omului, te-am pus strajer peste casa lui Israel. Tu trebuie sa asculti Cuvantul care iese din gura Mea, si sa-i instiintezi din partea Mea" (Ezechiel 33:7). „Spune-le: ‚Pe viata Mea, zice Domnul Dumnezeu, ca nu doresc moartea pacatosului, ci sa se intoarca de la calea lui si sa traiasca. Intoarceti-va! Intoarceti-va de la calea voastra cea rea! Pentru ce vreti sa muriti, voi, casa lui Israel?" (Ezechiel 33:11). Acesta nu este doar un apel al lui Dumnezeu pentru poporul Sau razvratit din timpul lui Ezechiel; este apelul Lui pentru poporul Sau razvratit din zilele noastre. Dumnezeu spune: „Intoarceti-va inainte de a fi prea tarziu. De ce vreti neaparat sa muriti, o, casa a Adventismului?" Putem fi noi adventisti cu adevarat credinciosi in timp ce ignoram aceasta problema? O parte din responsabilitatea noastra ca membri ai bisericii, este aceea de a contribui la vindecarea bisericii noastre, ca sa poata indeplini atat misiunea ei principala, cat si pe cea secundara. Uneori, bisturiul chirurgului este dureros, iar procesul de vindecare este anevoios, dar Dumnezeul nostru plin de har este Marele Medic.
Exista chiar acum cateva capcane plasate cu atentie de catre Satana pentru a incerca sa submineze procesul de vindecare. Una dintre acestea este evanghelia compromisului, o evanghelie care spune ca, deoarece Isus a facut tot ceea ce era necesar pentru mantuire, tot ceea ce trebuie sa facem noi este sa credem si sa lasam restul in grija Sa. Astfel, avem asigurarea absoluta a mantuirii. Aceasta evanghelie patrunde in Adventism de treizeci de ani si a devenit foarte puternica in ultimii zece ani. Este o evanghelie care ofera o falsa asigurare cu privire la mantuire, deoarece ne promite ca putem fi mantuiti continuand sa pacatuim. Ea invata ca putem ignora micile noastre pacate – pacatele care ne invaluie – pentru ca Isus ne iubeste in mod neconditionat. Atat timp cat continuam sa credem in El ca Mantuitor personal, vom ramane intr-o relatie mantuitoare cu El, indiferent de pacatele noastre continue. Aceasta capcana poate cauza o pierdere a adventistilor sinceri, mai mare decat orice alta capcana.
O alta capcana a Satanei este umanismul si prioritatile culturale. Aceasta inseamna a decide binele si raul in virtutea celor mai bune rationamente omenesti disponibile. Intreprindem studii si pe temeiul lor hotaram ceea ce trebuie sau nu realizat. Apelam la cercetarile celor mai buni teologi si la cea mai buna logica, in timp ce lasam la o parte sfatul inspirat si invechit, considerand ca este necesara o reinterpretare culturala.
O alta capcana este cultivarea unui spirit critic. Unii inteleg cu claritate problemele din biserica si isi petrec tot timpul cu expunerea si evidentierea pacatelor. Satana face ca aceste persoane sa devina negativiste cu privire la tot ceea vad.
Si in cele din urma, cea mai subtila dintre capcanele Satanei este capcana moderatiei. Vrem ca totul sa fie echilibrat; vrem sa evitam extremele de orice natura. Intelegem ca in biserica exista anumite probleme, dar ascultam rapoartele privitoare la sufletele care sunt convertite si tragem concluzia ca suntem pe calea cea buna. Avand in vedere dezvoltarea si progresul nostru, credem ca lucrurile nu pot fi atat de grave precum par. Problemele despre care se vorbeste trebuie sa fie problemele altora, asa ca putem sa le ignoram fara motive de ingrijorare. Chiar daca scolile si spitalele noastre intampina dificultati, nu facem decat sa pastram tacerea – este cea mai sigura cale. Da, este foarte ispititor sa te feresti de foc, ca sa nu fii in pericolul de a arde.
Dar este aceasta tacere in armonie cu apelul lui Ezechiel? Suntem noi niste strajeri credinciosi daca pastram tacerea, in timp ce vrajmasul sufletelor noastre se catara pe ziduri? Sau vom face tot ceea ce putem pentru a salva si vindeca biserica noastra? Nu putem aduce o marturie adventista unica, daca nu avem un mesaj adventist unic. Evanghelia Adventismului este diferita de evanghelia Crestinismului contemporan. Vom lasa noi sa moara evanghelia Adventismului? Modul in care intelegem noi marea lupta dintre Hristos si Satana este intru totul unic. Vom lasa noi aceasta intelegere sa moara datorita tacerii noastre? Modul in care intelegem noi relatia dintre lege si har este unic. Pana si conceptia noastra despre reforma sanatatii este unica, deoarece noi nu traim sanatos cu scopul de a evita bolile sau de a trai mai mult, ci pentru a-I ingadui lui Dumnezeu sa sfinteasca pe deplin sufletul. Pentru ca Dumnezeu sa aiba posibilitatea de a invinge in batalia care se da pe terenul mintii noastre, trebuie sa promovam cele mai inalte standarde in stilul de viata. Avem o intelegere unica privitoare la profetul modern prin care Dumnezeu vorbeste cu aceeasi autoritate cu care a vorbit in trecut prin apostolul Pavel.
Dorim noi sa fim adventisti de ziua a saptea? Suntem noi gata sa pregatim calea justificarii finale a caracterului lui Dumnezeu? Suntem noi doritori sa traim in edificiul inaltat in domeniul delimitat de avanposturile punctelor noastre de credinta? Pretul este mare, dar rasplata este dincolo de tot ceea ce am putea sa ne imaginam.
„Daca alergand cu cei ce alearga pe picioare, ei te obosesc, cum vei putea sa te iei la intrecere cu niste cai? Si daca nu te crezi la adapost decat intr-o tara linistita, ce vei face pe malurile ingamfate ale Iordanului? (Ieremia 12:5). Astazi ne aflam intr-o tara a pacii si alergam cu cei ce alearga pe picioare. Inaintea noastra sunt caii si malurile Iordanului. Acesta este timpul nostru de pregatire, timpul de a ne intari caracterele. Daca biserica militanta va ajunge vreodata biserica triumfatoare, atunci trebuie sa luam in serios numele de adventist de ziua a saptea. Trebuie sa stim cine suntem si de ce existam. Trebuie sa indeplinim misiunea noastra principala si pe cea secundara, pentru ca eforturile noastre sa poata fi binecuvantate de Dumnezeu. Sa ne rugam ca materialul dur al inimii noastre sa fie inmuiat, pentru ca inviorarea ploii timpurii sa ne poata conduce la puternica ploaie tarzie. Mai presus de toate, sa ne rugam ca aceasta generatie de adventisti de ziua a saptea sa fie ultima generatie de pe acest pamant blestemat de pacat.
Un adventist devenit... antroposof
Prietenul meu crescuse într-o familie adventistă ca oricare alta. Părinții s-au îngrijit să țină Sabatul, să îl ducă de mic la biserică, să îi ofere toate binefacerile cultului adventist.
E o enigmă pentru mine de ce, într-o zi în adolescență, a decis să pună capăt legăturii lui cu biserica. Întâi l-au deranjat întâlnirile de Sabat, când toate celelalte religii țin duminica. Apoi, predica bisericii nu-l mai impresiona și nici botezul nu a vrut să-l primească.
Întâlnindu-mă cu el mult mai târziu, îmi spune cum a devenit... antroposof. Adică o persoană care studiază o „cale de cunoaștere spirituală”.
Fără să intru în detalii, prietenul meu era de părere că se poate reconcilia creștinismul cu lucruri ca reîncarnarea. Fără îndoială că asta contravene cu ce se spune în Biserica Adventistă, cum că la moarte sufletul și trupul sunt luate înapoi, în pământ, și așteaptă acolo până la înviere.
Prietenul meu îmi spune că nici vorbă de așa ceva, că de fapt în Biblie ar fi vorba de trup, suflet și spirit, dintre care doar trupul moare, sufletul se transformă, iar spiritul omului trăiește în eternitate. Totuși, pentru evoluția sa, are nevoie să vină uneori pe pământ, unde să-și formeze calități noi.
Deși discuția era interesantă, nu am văzut niciun punct de legătură cu ceea ce apare în teologia adventistă sau transmite sora Ellen White.
Prietenul îmi vorbește despre fondatorul antroposofiei, Rudolf Steiner, un austriac care ar fi avut clarvedere și a ținut nenumărate conferințe în Europa. Se pare că este un autor foarte prolific, cu multe cărți traduse inclusiv în română, multe dintre ele chiar despre Evanghelii, așa cum este și cea alăturată.
În orice caz, fiecare își alege drumul în viață, și vom vedea la urmă cine a avut dreptate, și cine nu.
E o enigmă pentru mine de ce, într-o zi în adolescență, a decis să pună capăt legăturii lui cu biserica. Întâi l-au deranjat întâlnirile de Sabat, când toate celelalte religii țin duminica. Apoi, predica bisericii nu-l mai impresiona și nici botezul nu a vrut să-l primească.
Întâlnindu-mă cu el mult mai târziu, îmi spune cum a devenit... antroposof. Adică o persoană care studiază o „cale de cunoaștere spirituală”.
Fără să intru în detalii, prietenul meu era de părere că se poate reconcilia creștinismul cu lucruri ca reîncarnarea. Fără îndoială că asta contravene cu ce se spune în Biserica Adventistă, cum că la moarte sufletul și trupul sunt luate înapoi, în pământ, și așteaptă acolo până la înviere.
Prietenul meu îmi spune că nici vorbă de așa ceva, că de fapt în Biblie ar fi vorba de trup, suflet și spirit, dintre care doar trupul moare, sufletul se transformă, iar spiritul omului trăiește în eternitate. Totuși, pentru evoluția sa, are nevoie să vină uneori pe pământ, unde să-și formeze calități noi.
Deși discuția era interesantă, nu am văzut niciun punct de legătură cu ceea ce apare în teologia adventistă sau transmite sora Ellen White.
Prietenul îmi vorbește despre fondatorul antroposofiei, Rudolf Steiner, un austriac care ar fi avut clarvedere și a ținut nenumărate conferințe în Europa. Se pare că este un autor foarte prolific, cu multe cărți traduse inclusiv în română, multe dintre ele chiar despre Evanghelii, așa cum este și cea alăturată.În orice caz, fiecare își alege drumul în viață, și vom vedea la urmă cine a avut dreptate, și cine nu.
Sunt dependent de tehnologie. Cum mă tratez?
Suntem tot mai dependenţi de tehnologie, abia dacă ne dezlipim degetele de ecranul sau butoanele telefonului mobil, suntem mai mereu conectaţi la reţelele sociale, iar unii petrec mai mult de opt ore în faţa calculatorului. Uneori ajungem chiar să ne simţim „sufocaţi" de avalanşa de informaţii primite prin mijloacele tehnologice, devenim mai puţin productivi şi ne simţim secaţi de energie din cauza folosirii excesive a tehnologiei.
Aproximativ 67% dintre participanţii la un studiu Pew au declarat că îşi verifică telefonul mobil chiar dacă acesta nu a emis niciun sunet sau nu a vibrat. Mai mult, 44% dintre respondenţi mărturisesc că dorm alături de telefonul lor mobil pentru că nu vor să rateze apeluri, mesaje sau alte informaţii care ar putea apărea în timpul nopţii, iar 30% susţin că nu-şi închipuie cum ar putea trăi fără acest gadget.
Mai mult, un studiu comandat de compania Nokia şi analizat de Tomi Ahonen, consultat în tehnologia mobilă, a arătat că utilizatorii de smartphones îşi verifică dispozitivul chiar şi de 150 de ori într-un interval de 16 ore, notează Daily Mail.
Pe lângă telefoanele mobile, însă, putem adăuga computerele personale, laptopurile, tabletele şi multitudinea de gadget-uri de care nu ne mai desprindem nici atunci când lucrăm, dar nici în timpul liber.
Tony Schwartz, CEO la The Energy Project şi autorul cărţii Fii excelent în toate, propune câteva metode prin care fiecare dintre noi îşi poate redobândi puterea în faţa tentaţiei tehnologiei şi astfel îşi poate creşte productivitatea şi poate economisi energie, arată Huffington Post.
Disciplina joacă un rol important în tratarea „dependenţei” de tehnologie, pentru că aceasta este cea care te ajută să îţi formezi ritualuri zilnice. Îndeplinite la o anumită oră stabilită, aceste obiceiuri se vor transforma, de-a lungul timpului, într-o rutină care nu necesită un consum extraordinar de energie. Aceste ritualuri te vor ajuta să te deconectezi şi să te concentrezi asupra lucrurilor cu adevărat importante pentru tine. De exemplu, dacă ţi-ai propus să îţi aloci o jumătate de oră pentru exerciţiile fizice, iar telefonul tău sună în acele moment, vei reuşi să ignori soneria şi să continui acea acţiune pe care o consideri valoroasă pentru tine.
„Aceste forme ale tehnologiei provoacă la fel de multă dependenţă ca şi cocaina. Punct. Dacă te expui în mod continuu la acestea, te vor atrage după ele precum drogurile – în mod continuu, chiar dacă ştii că nu îţi fac bine”, susţine Schwartz, citat de Huffington Post. De aceea, el recomandă să aşezi aceste „tentaţii” tehnologice undeva departe de tine, unde nu le poţi vedea. Altfel vei fi permenent distras de acestea, tentat să îţi verifici conturile reţelelor sociale sau să scrii mesaje şi e-mailuri, chiar dacă în curând termenul limită pentru proiectul la care lucrezi se apropie de sfârşit.
Ulrich Weger, lector senior în psihologie la Universitatea din Kent, susţine că învingerea acestei dependenţe se poate realiza prin deprinderea controlului asupra propriei persoane, notează The Guardian. El recomandă un exerciţiu simplu, pe care l-a găsit într-o carte scrisă în urmă cu 100 de ani de Rudolf Steiner. Acesta presupune concentrarea asupra unui obiect imaginar în fiecare zi, timp de câteva minute. În cazul în care în timpul exerciţiului atenţia de la imagine este captată de altceva, deconectează-te de la „gândul intruziv” şi revin-o la imaginea la care te concentrai iniţial. Rezultatele se vor vedea în timp, dar cu siguranţă vei deveni mult mai priceput în a te deconecta de la factorii care te pot deranja în timp ce realizezi o anumită sarcină (ca de exemplu, soneria telefonului care te anunţă că cineva ţi-a trimis un mesaj).
Chiar şi deconectarea zilnică de la tehnologie timp de o oră te poate ajuta să scapi de dorinţa de a butona gadgeturile, susţine Julie Morgenstern, expert pe probleme de management al timpului şi organizare, notează publicaţia Success. Uneori, atunci când folosim device-urile tehnologice, ajungem să pierdem noţiunea timpului şi, deşi avem impresia că abia a trecut o jumătate de oră, deja s-au scurs chiar două ceasuri. Iar acest lucru nu face decât să ne micşoreze timpul de care dispunem şi pe care ni-l putem aloca pentru activităţi care ne plac. Această deconectare te va ajuta să preiei controlul asupra timpului tău, dar şi să le acorzi mai multă atenţie celor dragi, este de părere Morgenstern.
Iată câteva metode prin care ne putem trata dependenţa de tehnologie, lucru care va contribui atât la creşterea productivităţii noastre şi a nivelului de energie de care dispunem, dar care ne pot reda controlul asupra modului în care ne folosim atât timpul liber, cât şi cel dedicat muncii.